2014. január 20., hétfő

Új testvériskolánk: a Zentai Gimnázium

Együttmûködési megállapodás született a vajdasági Zentán iskolánk és a Zentai Gimnázium között január 17-én. Az egyezmény, amelyet a két iskola igazgatója, Bejan András és Újházi Éva írt alá, kimondja, hogy a két iskola között az aláírás napjától kezdve testvériskolai kapcsolat áll fenn, melynek elsôdleges célja közös múltunk, kultúránk, hagyományaink megismerése és továbbadása a következô nemzedéknek. E cél jegyében a két iskola arra törekszik, hogy az intézmény diákjai és pedagógusai minél nagyobb számban megismerjék a partneriskola tevékenységét. Ennek érdekében minden évben találkoznak.

Köszönjük a Zentai Gimnázium vezetôségének, valamint Mészáros Györgynek a szíves vendéglátást.






2014. január 19., vasárnap

Román irodalom: Országos dicséret!

Országos dicséretet vett át Farkas Adrienn, VII. B osztályos tanuló, január 15-én Brăilán. Idén tizenhetedik alkalommal szervezték meg a rangos tollforgató versenyt, amelyen tizenkilenc megye közel 550 tanulója mérte össze román nyelvi tudását és tehetségét. Adrienn ''Az idő - barátunk vagy ellenségünk?'' (''Timpul-prieten sau dușman?'') cimű munkájával került a verseny 48 győztese közé. A Mihai Eminsecu nevét viselő ünnepség hangulatát emelte, hogy a dijkiosztásra a nagy költő születésének 156. évfordulóján került sor. Adrienn felkészitő tanára Molnár Mária. A dícsérettel kitüntetett alkotás, teljes terjedelmében, a képek alatt olvasható. Gratulálunk!







TEMA: Timpul                                                                                                          
FARKAS  ADRIENN
Clasa a VII-a B.


Timpul, prieten sau duşman?



Aţi observat că în basme şi în poveşti nu ne întâlnim cu Timpul, acel timp care în viaţa noastră de zi cu zi ne fugăreşte fără încetare, ne muşcă de călcâie, ne înghionteşte, ne trage de mânecă şi ne sâcâie  în continuu într-un mod foarte supărător?
Eram  mai micuţă când, într-o zi, i-am spus mamei că Timpul este cel mai mare duşman al meu. Auzeam mereu: ,,Hai, grăbeşte-te, că n-avem timp!”,  ,,a trecut timpul” sau  „timpul nu ne dă voie” şi acest lucru a  început să mă supere din ce în ce mai tare. 
- Cel mai mare duşman al tău? Ai cumva şi alţi duşmani, mai mici? m-a întrebat ea amuzată, dar atentă, ca întotdeauna, la ce-i spuneam .
- Ăăă ... nuu ... doar Timpul ... păi ştii ce face? Fură din  minutele şi orele  timpului meu, am răspuns eu bosumflată .
- Cum, există mai multe timpuri?! s-a arătat mama mirată.
- Da, timpul meu, în care fac numai ce-mi place. Dar întotdeauna vine ,,ăsta”, mai mare, care nu-l lasă pe al meu în pace.
- Şi ce are special timpul ,,ăsta” al tău, micuţul, de-ţi place aşa de mult?
- Păi ... pur şi simplu este al meu şi fac ce vreau cu el: mă joc, desenez, mă uit la televizor, mă plimb, dorm, mă distrez, deci fac numai şi numai ce  îmi place. Dar, când mă simt şi eu cel mai bine, vine Timpul şi-mi trânteşte ceasul sub ochi, ca să văd eu cât arată ora, şi-mi aduce aminte că timpul meu, cel pe care îl iubesc, s-a terminat, ori îmi ţârâie în urechi, ca să mă trezesc dimineaţa, fix când dormeam cel mai bine, apoi mă împinge pe scări, ca să merg mai repede, că altfel întârzii la şcoală şi multe din astea. Aş vrea să nu mai existe Timpul, să plece, să dispară pentru totdeauna!
- Ahaaa ... ! Şi dacă n-ar mai exista Timpul acesta monstruos de care vorbeşti tu, duşmanul tău, am rămâne fiecare cu timpul nostru, acela care ne place, aşa-i? Hm... nu sună rău,   spuse mama gânditoare. Dar cum să facem să dispară Timpul? Draga mea, poate inventezi tu ceva, cine ştie ...?!
Şi-am  rămas gândindu-mă, căutând idei despre cum să fac să dispară Timpul şi eram tare mândră şi fericită că  mi-a trecut prin cap o idee atât de genială. Bănuiam că toată lumea avea aceeaşi problemă şi mă bucuram în sinea mea că eu voi fi cea care îi va scăpa  pe toţi de grija asta. Am început să-i întreb pe cei din jurul meu dacă le-ar plăcea să nu mai existe Timpul.Unii au dat din umeri, de parcă ar fi zis „Da' ce întrebare mai e şi asta?!”, alţii au spus că Timpul trebuie modificat, adică să fie mai lung, ca să  le ajungă să-şi termine treburile. Mie însă, nu-mi dădea pace un gând, care îşi făcuse tot mai mult loc în capul meu: dacă Timpul nu va mai fi, atunci nu vor mai trece minutele,  nici orele, nici săptămânile şi nici anii ... şi eu voi rămâne mică, adică nu voi mai creşte. Dacă nu mai cresc, nu voi mai avea nici zile de naştere, deci nu voi mai primi nici cadouri şi eu ador să primesc cadouri. Dar, vai!... Nu va mai veni nici Crăciunul!... Nu vor mai exista vacanţele!...
Am adormit cu aceste gânduri nu chiar plăcute. Eram pe tărâmul viselor când am primit vestea că au dispărut de pe Pământ toate ceasurile şi ceasornicele. Mă aflam la şcoală, în clasă eram cu câţiva colegi, profesorii nu veniseră sau plecaseră deja, probabil că era trecut de amiază, dar nimeni nu ştia, pentru că nimeni nu avea ceas. Când ne-am săturat de joacă, am pornit către casă, bineînţeles că am făcut turul oraşului, ne-am plimbat şi ne-am distrat, iar, când ni s-a făcut foame, ne-am cumpărat tot felul de dulciuri. Acasă am stat în faţa televizorului până am adormit. N-am mâncat, pentru că mama nu gătise, ea îşi folosea timpul ei în vizită la prietene. Tata era şi el cu timpul lui, stătea mai mereu pe baltă, la pescuit. Deci, toată lumea făcea ce vroia, ce-i plăcea, fiecare cu timpul lui, toţi erau într-o vacanţă fără sfârşit. Toţi erau fericiţi, dar parcă totuşi ceva nu era bine, ceva nu era în regulă. Eu am început să mă plictisesc de atâta distracţie, lucrurile care îmi plăceau atât de mult au devenit cam plictisitoare, şi mi s-a făcut deodată dor de părinţi, de mâncarea mamei, de colegi, de unii profesori, chiar şi de temele pentru acasă. Atunci mi-am adus aminte că mie îmi plăceau şi alte lucruri. Îmi doream să vină Crăciunul, să citesc, să merg la concursuri şi olimpiade, să cresc, să mă fac medic sau profesor de desen când voi fi mare. Dar cum să se întâmple toate acestea fără Timp? Cum să mă fac medic, dacă nu ştiu la ce oră trebuie să merg la şcoală? Pentru că se ştie: fără învăţătură nu poţi să devii un medic sau un profesor bun. Cum să-i ajuţi pe alţii, dacă n-ai fost şi n-ai învăţat la şcoală? Seara la ce oră să mă culc, ca să fiu odihnită a doua zi? Cum o să fiu premiantă, dacă nu învăţ? Şi-mi veneau în minte tot felul de întrebări la care nu găseam răspuns.
- Timpule, întoarce-te! Am nevoie de tine! Te-am judecat greşit. Tu nu-mi eşti duşman, din contră, tu eşti prietenul meu cel mai bun! am strigat în somn şi vocea mea speriată, pot să spun chiar disperată, m-a trezit din visul ciudat.
Ceea ce s-a întâmplat după acest vis a fost foarte interesant. Nu-l mai vedeam pe Timp ca pe un monstru flămând care devora timpul meu. Am reuşit să-i împac pe cei doi şi ei s-au împrietenit atât de tare, încât au devenit unul singur, cu care eu mă înţeleg acum foarte bine. Timpul mi-a spus că el este prezent  în poveşti şi în basme, numai că scriitorul nu îl bagă atât de mult în seamă. Într-adevăr, Timpul există şi a existat dintotdeauna, chiar şi în basme şi poveşti. Scriitorul ne aminteşte de Timp atunci când spune că ,,nunta a durat trei zile şi trei nopţi” sau ,,ceasul a bătut de miezul nopţii”. În basme oamenii fericiţi erau cei care ştiau să împartă timpul în folosul lor. Ei ştiau cât timp au ca să se distreze şi cât timp au pentru muncă, pentru că ştiau foarte bine cum să potrivească timpul. La nuntă ei se distrau trei zile şi trei nopţi, nu o viaţă întreagă, după care mergeau la lucru, apoi mai apărea câte o ocazie şi iar se distrau. Însă, eu ştiu că lucruri plăcute pot fi şi altele, nu doar distracţia. Eu am auzit oameni care spuneau că le place să muncească sau că le place să meargă la serviciu, aşa cum şi mie îmi place să învăţ sau să merg la şcoală, de exemplu.
- Aha! Acum am înţeles. Timpul mă ajută de fapt. Eu trebuie doar să ştiu ce vreau şi el face ce-i spun eu. Dacă mă uit la Timp cu ochi prietenoşi, şi el îmi răspunde la fel. Nu mă mai fugăreşte, nu mă muşcă, nu mă înghionteşte şi nu mă mai supără, pentru că eu ştiu ce vreau cu adevărat. Mie îmi place să mă distrez, dar îmi place să şi muncesc, pentru că ştiu că e pentru binele meu. Şi acum, dacă îi spun Timpului că mi-e somn, el mă ajută, îmi spune cât timp pot să dorm, apoi tot el mă trezeşte, ca să mă pregătesc pentru şcoală. Dacă îi spun că vreau să mă distrez, îmi spune până la ce oră pot s-o fac, ca să-mi rămână timp pentru teme sau pentru altele.
Şi-au fost, sunt şi vor fi odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost şi n-ar fi, nu s-ar povesti, oameni împăcaţi cu timpul lor, care au trăit, trăiesc şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.